În timp ce traficul se înghițea în urma mașinii argintii, lui Daniel îi tremurau genunchii. Se sprijini cu mâna de gardul școlii, încercând să-și tragă aer în piept, dar simțea că tot orașul se învârte în jurul lui.

Când privirea i s-a limpezit puțin, Dinu era lângă el, speriat, ținându-l de mânecă.

— Tată… cine era femeia aia?

Daniel nu știa ce să răspundă. Nici el nu știa.

Îl luă de mână și plecară spre mașină, în tăcere. Dinu îi simțea neliniștea și mergea cuminte, cu pași mici, uitându-se mereu peste umăr.

Când ajunseră acasă, copilul se lipi de el mai tare decât de obicei, iar Daniel, deși încerca să pară calm, simțea cum îi arde mintea de gânduri.

Seara, după ce Dinu a adormit, s-a întins pe canapea cu un caiet în mână. A scris numărul mașinii argintii: A.G-78-KLMN.

Îl tot repeta, ca pe o poezie. Apoi s-a ridicat hotărât. Oricât încercase în ultimii doi ani să îngroape trecutul, ceva îi spunea că ceea ce văzuse nu era o simplă asemănare.

Dimineața următoare, l-a dus pe Dinu la școală și nu a plecat imediat. A stat pe o bancă din apropiere, privind atent în jur. Nimic.

Nicio femeie cu părul roșcat, nicio mișcare suspectă. Doar părinți grăbiți, copii gălăgioși și un vânt rece care aducea miros de covrigi calzi de la chioșcul din colț.

Mai târziu, a mers direct la Poliție. Le-a spus tot, iar polițistul de la ghișeu l-a privit la început cu o oarecare neîncredere, dar când Daniel a pomenit numărul, bărbatul s-a încruntat ușor.

— Mașina e înregistrată pe numele unei femei… Lavinia Mihăilescu, dintr-un sat de lângă Curtea de Argeș.

— O cunoașteți? — întrebă polițistul.
— Nu. Dar a semănat izbitor cu soția mea. Prea mult ca să fie întâmplare.

Polițistul a oftat.

— Putem trimite o patrulă să verifice zona. Dar dacă femeia nu a făcut nimic ilegal… nu putem decât să discutăm cu ea.

În drum spre casă, Daniel simțea cum îl strânge pieptul. Mintea îi lucra nebunește: Cine era femeia asta? De ce îl chema pe Dinu? De ce îi spusese copilului să nu mai plece cu ea? Ceva nu se lega.

Seara, Dinu a venit la el cu un desen. Îl făcuse la școală: era el, lângă gard, iar o femeie cu părul roșcat îi întindea mâna.

— Uite, tati. Așa a fost.

Daniel s-a uitat atent. În colțul foii, copilul desenase și o brățară pe încheietura femeii. Una lată, cu un model ușor de recunoscut.

— De ce ai pus brățara asta? — a întrebat el, încercând să pară calm.
— Pentru că o avea. Fix ca a lui mama, știi tu… aia pe care ai pus-o în sertar.

Daniel a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. Brățara aceea fusese făcută pe comandă. Unică. Laura o purta zilnic.

A deschis sertarul în care o păstrase. Era acolo. Deci femeia nu o avea. Copilul o văzuse greșit… sau o văzuse pe ea? Inima lui Daniel bătea nebunește.

În acea noapte, visă ceva ce nu mai visase de mult. Laura stătea pe scaunul din bucătărie, luminată de o rază slabă. Îi zâmbea trist.

— Ai grijă de Dinu, Dan… Nu totul e ce pare.

Se trezi brusc, cu pielea rece. Era două dimineața. Nu mai putea sta în pat.

Dimineața, poliția îl sună.

— Domnule, am fost în satul respectiv. Femeia nu era acasă. Dar vecinii spun că nu prea stă pe acolo și că uneori vine cu un copil mic, dar nu e al ei.

Daniel îngheță.

— Cum adică nu e al ei?

— Așa spun oamenii. Și… un vecin a zis că o dată a văzut în casă poze cu o familie. O familie care semăna… foarte tare cu a dumneavoastră.

Când a auzit asta, Daniel a simțit un curent rece pe șira spinării. Poze? Cu ei? De unde?

Nu avea timp de ezitare. A urcat în mașină și a pornit pe drumul spre satul de lângă Curtea de Argeș. Îl durea stomacul de teamă, dar un lucru era clar: cineva urmărea familia lui de mult timp.

Când a ajuns acolo, satul era aproape pustiu. Case vechi, liniște grea și un câine care lătra în depărtare. Casa femeii era la marginea pădurii, o construcție mică, cu pereți galbeni scorojți.

A bătut în ușă. Nimic. Apoi a auzit un scârțâit. În spatele casei, cineva deschisese o ușă laterală.

Daniel a mers încet, cu inima în gât. Și atunci a văzut-o.

Femeia cu părul roșcat stătea în prag, cu ochii larg deschiși, surprinsă.

— De ce îl urmărești pe fiul meu? — izbucni Daniel, vocea lui tremurând, dar hotărâtă.

Femeia ridică mâinile, ca și cum ar fi vrut să se apere.

— Daniel… nu e ce crezi. Eu… eu nu voiam să-i fac rău.
— Atunci ce vrei? De ce îi spui copilului lucruri despre mama lui?

Femeia își mușcă buza.

— Pentru că… eu o cunoșteam pe Laura.

Daniel rămase nemișcat.

— Și… ea m-a rugat, înainte să moară… să am grijă de voi.

Cuvintele au căzut ca un trăsnet. Aerul i s-a tăiat.

— Ce spui acolo?

Femeia făcu un pas în față.

— Nu am apucat să vă spun. Nu am avut curaj. Și da… semăn cu ea. Dar asta nu e vina mea. Eu… doar încercam să îmi țin promisiunea.

Daniel își duse mâna la frunte, copleșit. Toată durerea, confuzia, speranța și furia se amestecau într-un nod imposibil.

— Și de ce i-ai spus copilului să nu mai plece cu tine?

— Pentru că… — femeia își coborî privirea — …pentru că mi-a fost teamă că într-o zi va crede că eu sunt ea. Și nu vreau asta. Nu vreau să îți rănesc copilul. Doar voiam să mă asigur că e bine.

În sfârșit, adevărul avea contur. Dur, imperfect, dar real.

Daniel închise ochii pentru o clipă și inspiră adânc.

— Dacă tot ai vrut să ai grijă… atunci hai să o facem cum trebuie. Fără ascunzișuri. Fără sperieturi.

Femeia izbucni în plâns, ușurată. Și acolo, între două case vechi și liniștea unui sat uitat, Daniel simți pentru prima oară, după doi ani, că viața putea merge înainte. Cu adevărul în față. Cu oamenii care vor să ajute. Cu puterea de a ierta.

Nu era un final perfect. Dar era un început. Un început adevărat.

”Au trecut doi ani de când soția mea a m.urit”