Bătaia în ușă a fost scurtă, hotărâtă. Nu sonerie. Nu ezitare. Bărbatul s-a încruntat.

— Cine mai e și la ora asta?

Amanta și-a ridicat ochii din telefon.

— Du-te și vezi.

El a mai luat o gură din pahar și a deschis ușa cu un aer plictisit. În față stăteau doi bărbați și o femeie. Îmbrăcați simplu, dar oficial. Unul ținea un dosar gros sub braț.

— Bună seara. Suntem de la executorul judecătoresc, a spus calm femeia. Domnul Mihai Popescu?

Zâmbetul i-a dispărut instant.

— Da… eu sunt. Despre ce e vorba?

Bărbatul cu dosarul a deschis mapa și i-a întins o hârtie.

— Aveți o datorie neachitată de 480.000 de lei. Credit garantat cu acest imobil.

Mihai a simțit cum îi îngheață mâinile.

— Ce credit? Nu am niciun credit!

Femeia l-a privit fix.

— Creditul contractat în urmă cu doisprezece ani, pentru afacerea de mobilă. Garantează casa. Ratele nu au mai fost plătite de opt luni.

Amanta s-a apropiat, curioasă.

— Ce se întâmplă?

Executorul a continuat, pe un ton neutru:

— Până acum, plățile au fost făcute dintr-un cont comun. Cont care, conform documentelor bancare, aparținea soției dumneavoastră.

Mihai a simțit cum îl ia amețeala.

Își amintea perfect. Atelierul lui dăduse faliment. Atunci, soția lui, Elena, spusese că „se ocupă ea”. Nu întrebase niciodată cum.

Nu-l interesase.

— E o greșeală… a bâiguit el.

— Nu este nicio greșeală, a spus bărbatul din dosar. Aveți termen 30 de zile să achitați suma integral. În caz contrar, imobilul va fi scos la licitație.

În hol s-a făcut liniște. Amanta s-a dat un pas în spate.

— Cum adică… casa?

Executorul a închis dosarul.

— Casa.

Au plecat la fel de calm cum veniseră.

Ușa s-a închis încet.

Mihai a rămas nemișcat, cu hârtia în mână. 480.000 de lei. O sumă pe care nu o avea. Conturile erau aproape goale. Procesul îl costase mult. Vacanțele, mașina nouă, cadourile scumpe…

Toate plătite din economiile adunate în timp.

— De ce nu mi-ai spus? a șoptit amanta, cu voce schimbată.

El n-a răspuns.

Pentru prima dată în acea seară, nu se mai simțea învingător.

Și-a amintit cum Elena venea obosită acasă. Cum spunea că mai ia un schimb la serviciu. Cum renunțase la concedii. Cum îi punea bani pe masă fără să ceară explicații.

Plătise ea. Ani la rând.

Casa în care stătea acum, mândru, fusese ținută în picioare de femeia pe care o dăduse afară cu o valiză.

Amanta și-a luat geanta.

— Eu nu m-am băgat pentru datorii, Mihai. Mie mi-ai spus că ești stabil, că totul e rezolvat.

— Stai… putem rezolva…

— Cum? Cu ce bani?

Nu a mai așteptat răspuns.

A trântit ușa.

Pentru prima dată în treizeci și opt de ani, casa a rămas cu adevărat goală.

Mihai s-a așezat pe scaunul din bucătărie. Același scaun pe care Elena punea farfuria cu ciorbă fierbinte. Același loc unde îl întreba dacă mai vrea pâine.

A privit în jur.

Mobilierul vechi. Perdelele alese de ea. Icoana de pe perete, pusă la cununie.

Tot ce credea că e „al lui” fusese, de fapt, construit în doi.

A doua zi dimineață, a sunat-o.

Nu i-a răspuns.

A aflat de la o vecină că Elena stătea la sora ei, într-un apartament mic din Ploiești. Și că, surprinzător, părea liniștită.

Pentru prima dată după mult timp, liniștită.

La trei săptămâni distanță, Mihai a pus casa în vânzare. A achitat datoria. I-a rămas puțin.

Foarte puțin.

Într-o după-amiază, a mers la Ploiești. Nu cu flori. Nu cu promisiuni.

Cu o simplă pungă de covrigi calzi.

Elena i-a deschis ușa.

Nu mai plângea. Nu mai tremura.

— Am venit să-ți spun ceva, a spus el.

— Ce anume?

A înghițit în sec.

— Că fără tine, n-am fost nimic. Și că am înțeles prea târziu.

Elena l-a privit lung.

— Nu prea târziu, Mihai. La timp.

— La timp pentru ce?

— La timp să înveți.

Nu l-a primit înapoi. Dar nici nu l-a urât.

Iar Mihai, pentru prima dată în viața lui, a plecat fără să mai creadă că a câștigat. Pentru că în ziua în care a lăsat-o „fără un leu”, pierduse, de fapt, tot ce conta.