La două zile după concediere, Ana stătea în mica ei garsonieră, răsfoind anunțuri de angajare pe laptop.
Pierderea locului de muncă o afectase profund – nu doar financiar, ci și emoțional. Era singura care o susținea pe mama ei bolnavă, iar acum perspectiva facturilor neplătite o apăsa ca o piatră de moară.
Telefonul mobil sună, trezind-o din gânduri. Un număr necunoscut.
— Alo? răspunse ea ezitant.
— Ana Popescu? se auzi o voce bărbătească, autoritară dar calmă.
— Da, eu sunt.
— Mă numesc Mihai Dumitrescu. Tatăl meu, Victor Dumitrescu, a fost ajutat de dumneavoastră la benzinăria de pe șoseaua principală acum trei zile.
Ana simți cum i se usucă gura. Deci bătrânul cu Zaporojeț-ul se numea Victor Dumitrescu.
— Aș dori să ne întâlnim. Este important, continuă vocea. Am fost la benzinărie și am aflat ce s-a întâmplat. Vă rog să-mi acordați o oră din timpul dumneavoastră.
Bărbatul îi propuse să se întâlnească la o cafenea din centrul orașului. Ana acceptă, mai mult din curiozitate decât din altceva. Ce putea să-i spună fiul bătrânului? Poate voia să-i returneze banii pentru benzină?
Cafeneaua era elegantă, cu mult peste ce și-ar fi permis Ana în mod normal. În colțul cel mai retras, un bărbat de aproximativ 45 de ani, în costum impecabil, se ridică când o văzu intrând. Lângă el, bătrânul pe care-l ajutase la benzinărie zâmbea larg, cu ochii strălucind de bucurie.
— Domnișoară Ana! exclamă bătrânul, prinzându-i mâinile în ale sale. Ce bine că ați venit!
— Vă mulțumesc că ați acceptat invitația, spuse Mihai Dumitrescu, gesticulând spre un scaun. Tatăl meu mi-a povestit ce ați făcut pentru el.
Ana se așeză, stânjenită de atenția celor doi bărbați.
— N-a fost mare lucru, zise ea, roșind ușor. Oricine ar fi făcut la fel.
— Nu, domnișoară, nu oricine, interveni bătrânul, clătinând din cap. Colegele tale au râs de mine, au făcut glume despre mașina mea veche. Doar tu ai văzut un om în nevoie.
Mihai îi făcu semn chelnerului și comandă cafea și prăjituri pentru toți trei.
— Trebuie să înțelegeți ceva, Ana, spuse el, după ce chelnerul se îndepărtă. Tatăl meu nu e doar un bătrân obișnuit cu o mașină veche. Este profesor emerit de fizică, respectat de generații întregi de studenți. Acel Zaporojeț este prima și singura lui mașină, un simbol al unei vieți dedicate educației, nu bogăției materiale.
Ana asculta, începând să înțeleagă de ce bărbatul părea atât de afectat.
— Mai mult, continuă Mihai, în seara aceea, tata se întorcea de la o reuniune a foștilor săi studenți. Printre ei, sunt acum oameni de afaceri, politicieni, profesori universitari… oameni cu influență. Le-a povestit ce s-a întâmplat la benzinărie – atât gestul tău generos, cât și consecințele lui.
Bătrânul profesor își drese glasul.
— Și să vezi, fată dragă, foștii mei studenți sunt foarte protectori cu mine. Când au auzit că ai fost concediată pentru că m-ai ajutat, s-au înfuriat teribil.
Ana simți un nod în stomac. Oare ce aveau de gând acești oameni?
— Ieri am fost la benzinărie, spuse Mihai, privind-o direct. Am vrut să vorbesc cu acest… Daniel Valerievici. Să înțeleg cum poate concedia pe cineva pentru un act de bunătate.
— Și ce s-a întâmplat? întrebă Ana, cuprinsă de curiozitate.
Mihai zâmbi ușor, un zâmbet care nu-i ajunse la ochi.
— Să spunem doar că am avut o discuție interesantă. Daniel Valerievici s-a dovedit a fi nu doar lipsit de compasiune, ci și un administrator incompetent. Folosea benzinăria pentru diverse activități la limita legalității.
Ana rămase cu gura căscată. Bănuise că ceva nu era în regulă cu gestionarea benzinăriei, dar nu își imaginase amploarea.
— După discuția noastră, a reieșit că rețeaua de benzinării pentru care lucrați este deținută de un vechi prieten de-al meu, Radu Munteanu. El nu știa ce se întâmplă acolo. Acum știe.
Profesorul râse încetișor.
— Mihai a fost întotdeauna un băiat cu principii. Și foarte persuasiv. După ce a vorbit cu Radu, lucrurile s-au schimbat dramatic la benzinărie.
Mihai își puse mâinile pe masă, aplecându-se ușor spre Ana.
— Daniel Valerievici nu mai lucrează acolo. Nici Olga, nici Silvia. Benzinăria este acum în căutarea unui nou manager.
Ana clipi rapid, încercând să proceseze informația.
— Și de ce îmi spuneți toate astea?
— Pentru că postul este al tău, dacă îl dorești, răspunse Mihai simplu. Radu a fost impresionat când i-am povestit despre tine. Spune că are nevoie de oameni cu integritate în echipa lui, nu de lichele care râd de bătrâni.
Ana simți cum i se taie respirația. Manager? Ea, care abia terminase liceul și lucra la pompele de benzină?
— Dar… dar eu nu am experiență în management, bâigui ea.
— Vei învăța, interveni profesorul blând. Toți învățăm, toată viața. Important este caracterul, nu diplomele sau experiența.
Mihai scoase o carte de vizită și i-o întinse.
— Ai timp să te gândești. Radu te așteptă luni la biroul lui pentru o discuție.
Ana luă cartea de vizită cu mâini tremurânde. Pe ea scria: „Radu Munteanu, Director General, Petrolux S.A.”
— Mai este ceva, adăugă Mihai, în timp ce sorbea din cafea. Tata conduce o fundație care sprijină studenții talentați din familii cu resurse limitate. Am înțeles că mama ta are probleme de sănătate și că situația financiară este dificilă.
Ana înghiți în sec, simțind lacrimi în colțul ochilor.
— Fundația oferă burse complete, inclusiv cheltuieli medicale pentru familie. Dacă ai dori să-ți continui studiile…
— De ce? șopti Ana, copleșită. De ce faceți toate astea pentru mine?
Profesorul îi atinse mâna cu blândețe.
— Pentru că în lumea asta dură, firul compasiunii trebuie întărit, nu rupt. Tu ai văzut un bătrân în nevoie, nu un client sau o problemă. Ai riscat totul pentru a ajuta. Acum e rândul nostru.
În săptămânile care urmară, viața Anei se transformă complet. Deveni manager la benzinărie, reorganizând echipa și implementând o politică de respect față de toți clienții, indiferent de statutul lor social sau de mașina condusă. În paralel, se înscrise la facultatea de management, susținută de fundația profesorului Dumitrescu.
Mama ei începu un tratament medical adecvat, iar starea ei se îmbunătăți vizibil. Apartamentul mic în care locuiau fu renovat cu ajutorul unui împrumut avantajos facilitat de Mihai.
Și în fiecare duminică, Ana lua prânzul cu profesorul Victor Dumitrescu și fiul său. Bătrânul o adopta practic ca pe propria fiică, oferindu-i înțelepciunea acumulată în decenii de experiență.
Într-o zi, stând pe terasa casei profesorului, Ana privi spre vechiul Zaporojeț parcat în curte.
— Nu v-ați gândit niciodată să-l schimbați cu o mașină mai nouă? întrebă ea curioasă.
Profesorul zâmbi, mângâind cu privirea automobilul uzat.
— Știi, Ana, uneori valoarea lucrurilor nu stă în noutatea sau prețul lor, ci în poveștile pe care le poartă. Acest Zaporojeț m-a dus la prima întâlnire cu soția mea, a adus acasă primul salariu al lui Mihai, și… ne-a adus pe tine în viețile noastre.
Ana simți o căldură în suflet, realizând că gestul ei, aparent mic și neînsemnat de la benzinărie, crease un lanț de bunătate care îi transformase viața și pe cea a altora.
Undeva, departe, fostele ei colege și fostul manager lucrau acum la benzinării diferite, în poziții inferioare. Nu mai râdea nimeni de bătrânii cu mașini vechi. Și din când în când, când profesorul Dumitrescu oprea la benzinăria Anei cu Zaporojeț-ul său, toți angajații ieșeau să-l salute cu respect și căldură.
Căci în viață, așa cum Ana învățase, nu contează cât de mult dai, ci cât de multă dragoste pui în ceea ce oferi.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.