Din nou acel miros. Scorțișoară cu vanilie.
Verific rețeta de cheesecake pentru a suta oară, deși o știu pe de rost. Mâinile îmi tremură în timp ce scot forma din cuptor. Te rog, să iasă perfect de data asta.
— Masha, ai adormit acolo? — Vocea lui Andrei se aude din sufragerie. — Oaspeții așteaptă desertul!
Tai cheesecake-ul în grabă, îl decorez cu zmeură proaspătă. Fiecare mișcare este precisă, îmi e teamă să nu greșesc.
Cuvintele de la ultima cină în familie îmi răsună în cap: „Ca de obicei, stângace. Nici măcar nu știi să tai un tort cum trebuie.”
Intru în sufragerie cu tava. Toată familia lui e la masă: mama, tata, sora lui cu soțul ei. Zâmbesc, vorbesc între ei. Doar soacra mea mă privește cu acea privire îngustată, plină de dezaprobare.
— Iat-o pe mica noastră bucătăreasă! — Andrei mă întâmpină cu zâmbetul lui batjocoritor. — Sper că de data asta nu avem parte de surprize?
Pun farfuriile pe masă, evitând să privesc pe cineva în ochi. Andrei e primul care gustă. Îmi țin respirația.
— Hmm… — își încruntă teatral sprâncenele. — Chiar crezi că asta e comestibil? Unde ai mai văzut un cheesecake atât de uscat?
— Îmi pare rău, eu… — încep să spun, dar mă întrerupe:
— Nu poți învăța o rețetă simplă? De câte ori trebuie să îți repet? 160 de grade, nici mai mult, nici mai puțin! Oricine ar reuși, dar tu…
Soacra mea dă din cap:
— Andrei, nu te enerva. Masha a încercat…
— Exact, a încercat! — împinge farfuria cu iritare. — Întotdeauna mediocră. Uneori mă gândesc… poate ar fi trebuit să mă căsătoresc cu cineva care măcar știe să gătească?
Toți râd stânjeniți. Iar eu rămân nemișcată, strângând tava cu degete palide. Înăuntrul meu, ceva se rupe: în tăcere, dar ireversibil.
— O să aduc niște cafea, — spun cu greu și fug în bucătărie.
Cu mâinile tremurânde, așez ceștile pe tavă. În mintea mea răsună aceeași întrebare: „Cât timp? Cât timp mai pot îndura asta?”
În acea noapte, după ce oaspeții au plecat, am stat mult timp în fața oglinzii din dormitor. Când am ajuns așa? Un chip palid, ochi lipsiți de viață, umeri căzuți. Unde a dispărut fata aceea veselă care visa la o mare iubire?
Din sufragerie, vocea lui Andrei — vorbește la telefon:
— Îți poți imagina? A stricat iar desertul. Nu știu cum să o mai învăț… e ca și cum aș vorbi cu un perete.
Privesc reflexia mea. Ceva întunecat și greu îmi crește în piept. Tic-tacul ceasului de pe perete devine brusc asurzitor.
Gata. Niciodată nu se va mai repeta.
În noaptea aceea, abia am dormit. Pentru prima dată în zece ani de căsnicie, mintea îmi era limpede. Un plan s-a conturat singur: simplu și, în același timp, înfricoșător.
Mâine îi voi arăta ce înseamnă să fii umilit. Și la naiba cu consecințele.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.