Inima îmi bătea cu putere în piept în timp ce le urmam pe cele două fetițe spre ușa subsolului.
Emma a deschis ușa cu un zâmbet misterios, iar Lily a aprins lumina.
Scările spre subsol erau înguste și întunecate, în ciuda becului slab care atârna deasupra.
„Este jos,” a spus Emma. „Trebuie să fii foarte liniștit.”
Cu fiecare treaptă coborâtă, mintea mea imagina scenarii din ce în ce mai macabre. Ce ar fi putut ascunde Claire în subsolul casei? Oare chiar ținea un bărbat captiv acolo? Fostul ei soț? Tatăl fetelor?
Ajunși la baza scărilor, Emma s-a dus direct spre un dulap mare din lemn aflat în colțul subsolului. Un dulap suficient de mare pentru a ascunde un om. Mi-am ținut respirația când a deschis ușa dulapului.
„Tati, am adus pe cineva să te cunoască!” a exclamat Lily.
În interiorul dulapului era o cutie mare de carton decorată cu desene colorate și sticle. Din cutie se vedea o fotografie înrămată a unui bărbat în uniformă militară. Lângă fotografie era o ursoaică de pluș uzată, câteva mașinuțe de jucărie și un caiet.
„Acesta este tati,” a spus Emma, ridicând fotografia pentru a mi-o arăta mai bine. „A murit când Lily era bebeluș. A fost soldat.”
Am înghițit în sec, simțindu-mă stupid și ușurat în același timp.
„Mami ne-a spus că nu trebuie să fim triste,” a continuat Lily. „Spune că tati este mereu cu noi în inimile noastre.”
Emma a deschis caietul, arătându-mi pagini pline cu desene ale unor familia fericite – o mamă, două fete și un bărbat zâmbitor.
„Venim aici când ne este dor de el,” a explicat Emma. „Îi spunem ce am făcut și ce am învățat la școală.”
„Și nu facem zgomot puternic pentru că tati dormea mult când venea acasă de la război,” a adăugat Lily. „Era obosit.”
M-am așezat lângă ele, privind fotografia bărbatului care fusese odată soțul lui Claire și tatăl acestor fete. Avea ochi blânzi și un zâmbet sincer.
„E frumos din partea voastră că îl vizitați,” am spus, simțind un nod în gât. „Credeți că ar fi în regulă dacă și eu aș veni uneori să vorbesc cu el?”
Ambele fete au dat din cap aprobator, iar Emma mi-a pus mâna pe umăr.
„Știi,” a spus ea, „mami spune că tati ar fi fericit că ne ai pe noi acum. Că ne protejezi în locul lui.”
Lily a închis ușa dulapului cu grijă. „Tati nu mai este aici, dar tu ești. Și asta e bine.”
În seara aceea, când Claire s-a întors de la muncă, i-am povestit despre vizita noastră în subsol. Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
„Fetele au creat acel loc singure,” mi-a explicat ea. „A fost modul lor de a face față. Nu am avut inima să le spun să nu o facă. Sperăm că numele lui Daniel nu le va mai provoca atât de multă durere cu timpul.”
„E un loc frumos,” am spus. „Un loc al memoriei și al iubirii.”
Claire m-a îmbrățișat strâns. Acea zi m-a făcut să înțeleg mai bine familia în care intrasem – o familie marcată de pierdere, dar și de reziliență incredibilă și dragoste. Nu veneam să înlocuiesc pe nimeni; veneam să adaug la iubirea care deja exista.
În acea noapte, în timp ce fetele dormeau, m-am furișat în subsol și am lăsat lângă fotografia lui Daniel o scrisoare simplă:
„Îți promit să am grijă de ele. Toate trei.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.