Pe patul unde de obicei fiica lui zăcea nemișcată, cufundată într-o suferință tăcută și neputincioasă, Natasha stătea acum sprijinită în coate.
Avea obrajii colorați și ochii mari, limpezi, îndreptați spre fereastră. Respira adânc, regulat. O rază de lumină cădea pe fața ei și părea că strălucește din interior. Parcă era altă persoană. Parcă… renaștea.
Lângă pat, Rosa stătea liniștită, cu fetița nou-născută la piept. Cu o mână îi mângâia fruntea fetei, cu cealaltă o ținea de mână, strâns. Privirea ei era calmă, dar puternică. Fără să se întoarcă, șoptise:
— E bine… încă puțin… ține-te.
Ivan a rămas în pragul ușii, cu mâna pe clanță și inima bătând atât de tare încât îi acoperea gândurile. Nu putea înțelege ce vedea. Medic, obișnuit cu realitatea dură a bolii, el nu crezuse niciodată în minuni.
Dar fiica lui, Natasha, paralizată, bolnavă, pe care o ținuse în viață cu tratamente, perfuzii și rugăciuni șoptite în nopți fără somn, acum… se ridica.
— Tata… a spus ea cu o voce moale, dar clară.
Cuvintele i-au tăiat picioarele. A căzut în genunchi lângă patul ei, a prins-o de mâini și i-a atins fața, ca și cum ar fi avut nevoie să se convingă că nu visează.
— Natașa… fetița mea…
— Nu mă mai doare, tata, șopti ea. E… cald. Parcă… mi-a dat ceva. Nu știu ce. Dar e bine…
Ivan s-a întors spre Rosa. Avea lacrimi în ochi.
— Ce… ai făcut?
Rosa nu i-a răspuns imediat. A privit fetița ei, care dormea acum liniștită, și a zâmbit.
— Unele dureri nu se vindecă cu medicamente, domnule doctor. Uneori… e nevoie de un suflet curat. De viață nouă. Copiii aduc lumină. Și, uneori, când sufletul unui copil se naște, alt suflet obosit primește o nouă șansă.
Ivan a rămas tăcut. Nu putea explica. Nici ca om, nici ca medic.
Dar ceva în acea femeie, în pruncul născut în furtună, în noaptea aceea în care o salvase fără să știe că, de fapt, avea să fie el cel salvat… totul părea desprins dintr-un vis sau dintr-o legendă veche.
În acea zi, Natasha s-a ridicat pentru prima oară din pat. Cu pași mici, cu trup slăbit, dar cu sufletul întărit. Rosa a rămas în casa lor încă o lună, timp în care copilul și fata lui Ivan erau de nedespărțit.
Ivan privea în fiecare dimineață cum Natasha râdea, cum purta bebelușul în brațe, cum se juca, cum trăia din nou. Și, pentru prima dată în ani, și-a permis să spere. Nu ca medic. Ci ca tată.
După o lună, Rosa a spus că trebuie să plece. Că drumul ei merge mai departe. Ivan a vrut să insiste, dar n-a făcut-o. În adâncul inimii lui, simțea că Rosa era un mesager. Nu o simplă femeie. Ci poate… o binecuvântare întrupată.
— Îți vom fi recunoscători toată viața, a spus Ivan în timp ce o ajuta să-și urce bagajul în mașină.
Rosa s-a întors și i-a spus blând:
— Să aveți grijă de lumină. E rară. Și foarte prețioasă.
Apoi a plecat, cu pași calmi, însoțită de fetița care plângea puțin, ca și cum simțea că lasă în urmă ceva important.
În pragul casei, Ivan și Natasha au rămas nemișcați, privindu-le cum dispar în ninsoare. Un vânt ușor s-a ridicat, dar nu era rece. Era ca o adiere de promisiune.
Viața nu mai avea să fie niciodată la fel. Și nici nu trebuia să fie.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.