Gara micului orășel era aproape pustie în acea dimineață de marți. Doar câțiva călători așteptau pe peronul vechi, absenți, cu gândurile pierdute în zare.
Trenul urma să sosească în aproximativ douăzeci de minute, iar Vera aranja bagajele, verificând din nou biletele.
Maria Ionescu stătea pe o bancă de lemn, privind în gol. Mâinile ei zbârcite, muncite o viață întreagă, strângeau cu putere o geantă de mână, de parcă acel obiect reprezenta tot ce mai rămăsese din casa ei.
— Îți aduc un ceai, mamă? întrebă Vera, observând paloarea mamei sale.
— Nu, nu vreau nimic, răspunse Maria, fără să-și ridice privirea.
Vera oftă din nou. Știa cât de greu era pentru mama ei. La șaptezeci și opt de ani, după o viață petrecută în același sat, în aceeași casă, mutarea la oraș părea mai degrabă un exil decât o soluție. Dar tensiunea Mariei crescuse alarmant în ultimele luni, iar medicul din sat nu mai putea face față situației.
— E doar pentru o vreme, mamă, încercă Vera să o liniștească. Până îți stabilizezi tensiunea. Apoi vom vedea.
Maria dădu ușor din cap, dar amândouă știau că nu era adevărat. Odată plecată, casa va rămâne goală, iar timpul va șterge încet amintirile care făceau din acel loc un cămin.
Vera se îndreptă spre chioșcul din gară să cumpere o sticlă de apă. Când se întoarse, banca era goală.
— Mamă? strigă ea, privind în jur panicată.
Niciun răspuns. Bagajele erau la locul lor, dar Maria dispăruse. Vera își simți inima accelerând. Mama ei nu era în stare să meargă prea departe, nu în starea ei. Trebuia să fie undeva prin apropiere.
— A văzut cineva o femeie în vârstă? întrebă ea un bărbat care citea ziarul pe o bancă alăturată.
Bărbatul clătină din cap fără să-și ridice privirea.
Vera începu să caute în jurul gării, verificând sala de așteptare, toaletele, chiar și în spatele clădirii. Nimic. Când se întoarse pe peron, văzu ceva ciudat: picioarele mamei sale ieșeau de sub banca unde o lăsase.
— Mamă! Ce faci acolo? strigă ea, alergând spre bancă.
Maria era în patru labe, cu jumătate de corp sub bancă, scormonind ceva în întuneric.
— Mamă, pentru Dumnezeu! Te-ai lovit? Ești bine? Vera încercă să o tragă afară, dar bătrâna se opunea.
— Stai, Vera! Nu trage de mine! Am găsit ceva! Vocea Mariei avea o urgență și o vigoare pe care Vera nu le mai auzise de mult.
— Ce ai putea găsi sub o bancă murdară din gară? Hai, ieși de acolo! Te murdărești toată și trenul sosește în câteva minute!
Dar Maria continua să scormonească, murmurând ceva ce Vera nu putea auzi clar. În cele din urmă, cu un efort vizibil, bătrâna ieși de sub bancă, ținând ceva la piept. Vera se aplecă să vadă ce era atât de important încât mama ei să se târască sub o bancă publică.
Era un coș mic, improvizat din carton, iar în el, trei pui de pisică miorlăiau încet, abia vizibili sub o cârpă murdară.
— Doamne sfinte! exclama Vera. De unde au apărut?
— Cineva i-a abandonat, spuse Maria, iar ochii ei străluceau de o emoție pe care Vera nu o mai văzuse de ani întregi. Sunt abia născuți. Nu pot să-i las aici, ar muri până diseară.
Vera se uită la ceasul de mână. Trenul urma să sosească în zece minute. Aveau biletele cumpărate, apartamentul pregătit în oraș, consultația medicală aranjată pentru a doua zi.
— Mamă, nu putem lua niște pisoi vagabonzi cu noi. Înțelege, te rog. Putem anunța pe cineva de aici să aibă grijă de ei.
Maria ridică privirea spre fiica ei, și pentru prima dată în acea zi, poate chiar în acele luni, ochii ei erau limpezi și hotărâți.
— Nu plec fără ei, spuse ea simplu. Nu pot să-i abandonez așa cum i-a abandonat altcineva. Uite cât sunt de mici și neajutorați!
Vera se masă la tâmple, simțind cum o durere de cap începea să se instaleze. Nu mai aveau timp de discuții, trenul se apropia.
— Și ce propui să facem? întrebă ea, exasperată.
Maria strânse coșul la piept și își ridică bărbia într-un gest de demnitate.
— Mă întorc acasă cu ei. Casa mea e încă acolo, nu? Și am tot ce le trebuie pentru a-i crește. Mița va fi o mamă bună pentru ei, ea niciodată nu a avut pui.
— Dar tensiunea ta? Medicul? Toate aranjamentele pe care le-am făcut?
— Vera, draga mea, spuse Maria cu o voce calmă dar fermă. Am tensiune pentru că nu mai am un scop. M-am simțit inutilă, bătrână și abandonată. Dar uite, acum am din nou un motiv să mă trezesc dimineața. Acești micuți au nevoie de mine. Nu eu de ei.
Vera privi la mama ei, la umerii ei drepți, la privirea hotărâtă, la mâinile care țineau ferm coșul cu pisoi. Părea mai tânără și mai viguroasă decât o văzuse în ultimii ani.
În depărtare, se auzi fluierul trenului care se apropia. Era momentul deciziei.
Cu un oftat adânc, Vera se aplecă și luă bagajele.
— Bine, mamă. Ne întoarcem acasă.
Chipul Mariei se lumină de un zâmbet care o făcu să pară cu douăzeci de ani mai tânără.
— Știam eu că vei înțelege, draga mea. Viața găsește întotdeauna o cale.
Drumul de întoarcere spre sat fu tăcut, dar era un alt fel de tăcere decât cea din dimineața aceea. Nu mai era apăsătoare și tristă, ci mai degrabă plină de o așteptare calmă. Vera conducea încet pe drumul prăfuit, uitându-se din când în când la mama ei, care ținea coșul cu pisoi în poală, vorbindu-le încetișor.
Când ajunseră acasă, Mița îi întâmpină la ușă, miaunând insistent, ca și cum ar fi știut că ceva important se întâmplase.
— Uite, Mița, ți-am adus niște bebeluși, spuse Maria, așezându-se pe podeaua bucătăriei și punând coșul jos.
Spre surprinderea Verei, pisica se apropie cu prudență, mirosi pisoii abandonați, apoi, cu o grație maternă naturală, se așeză lângă ei și începu să-i lingă.
— Vezi? spuse Maria triumfător. Știam eu că Mița va fi o mamă minunată.
În zilele care urmară, Vera trebui să-și reorganizeze planurile. Anulă biletele de tren și apartamentul din oraș, dar aranjă ca un medic să vină săptămânal în sat pentru a verifica starea mamei sale. Spre surprinderea tuturor, tensiunea Mariei începu să se stabilizeze fără medicamente suplimentare.
Micii pisoi, pe care Maria îi numise Fulg, Caramel și Nori, creșteau văzând cu ochii sub îngrijirea atentă a bătrânei și a pisicii Mița. Casa, care păruse mohorâtă și prea mare pentru o singură persoană, era acum plină de viață și zgomote fericite.
Într-o zi, în timp ce stăteau pe prispa casei, privind pisoii care se jucau în curte, Vera o întrebă pe mama ei:
— Nu regreți că nu ai venit cu mine la oraș?
Maria zâmbi, privind la micile creaturi care alergau printre florile din grădina ei.
— Vezi tu, Vera, la vârsta mea, nu mai ai nevoie de confort sau de lux. Ai nevoie de un motiv pentru a te trezi dimineața. De a simți că ești necesar cuiva. Acești pisoi mi-au adus înapoi bucuria de a trăi.
Bătrâna se uită spre cer, cu o expresie senină pe chip.
— Uneori, cele mai importante descoperiri le facem în cele mai neașteptate locuri. Chiar și sub o bancă murdară dintr-o gară.
Vera înțelese atunci că uneori, cea mai mare bunătate pe care o poți face pentru cineva drag nu este să îl muți într-un loc mai bun, ci să îl ajuți să-și găsească fericirea exact acolo unde este. Și că viața, cu toate surprizele ei, are un mod miraculos de a ne arăta calea când ne așteptăm mai puțin.
Trei ani mai târziu, casa Mariei Ionescu era cunoscută în tot satul ca „Adăpostul pisicilor fericite”. Bătrâna, acum la optzeci și unu de ani, dar mai vioaie ca niciodată, avea grijă de peste douăsprezece pisici, salvate de pe străzi sau aduse de săteni care știau de pasiunea ei. Iar tensiunea ei? Perfect normală, spre uimirea medicului care continua să o viziteze lunar, mai mult din prietenie decât din necesitate medicală.
Uneori, cele mai mari vindecări vin nu din pastile sau tratamente, ci din dragoste și din sentimentul că ești necesar. Maria Ionescu descoperise acest adevăr sub o bancă din gară, și viața ei nu mai fusese niciodată la fel.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.