Apelul se încheie și după câteva secunde primi un mesaj: „Voi fi acasă curând. Trebuie să vorbim.”
Elena urcă în dormitor și verifică rapid temele Mariei.
— Scumpo, e deja târziu. E timpul de culcare.
— Dar tata? — întrebă somnoros fiica, strecurându-se sub pătură.
— Tata întârzie. Îi voi spune că l-ai așteptat.
După ce și-a sărutat fiica, Elena coborî în bucătărie. În hol se auzi sunetul cheii răsucite în ușă. Ea rămase așezată la masă, privind cina răcită.
Mihai intră nesigur, ca într-un apartament străin. Mirosea a parfum scump — nu cel pe care i-l dăruise ea de aniversare.
— Elena… — începu el, dar ea îl întrerupse.
— Câți ani are? — vocea ei suna surprinzător de calm.
Mihai rămase înmărmurit în cadrul ușii:
— Ce?
— Asistenta ta. Câți ani are?…
Mihai păru surprins pentru o secundă, apoi se așeză greoi pe scaunul din fața ei. Hainele lui impecabile, costumul scump pe care Elena i-l cumpărase de ziua lui, părea acum ca o costumație falsă pe un actor prost.
— Douăzeci și patru, răspunse el în cele din urmă. Dar nu e ce crezi…
Elena zâmbi amar.
— Nu e ce cred? Atunci ce e, Mihai? Lămurește-mă. Ce nu înțeleg din faptul că soțul meu râde și flirtează cu o femeie cu cincisprezece ani mai tânără decât mine?
El împinse farfuria cu mâncare rece și își frecă fața cu palmele.
— Nu am vrut să se întâmple asta, știi? La început era doar o colegă talentată, ambițioasă. Mă făcea să mă simt… din nou tânăr.
— Iar eu te făceam să te simți bătrân? întrebă Elena, surprinsă de cât de calmă rămânea vocea ei, deși în interior simțea cum totul se prăbușește.
Mihai ridică ochii spre ea.
— Nu tu. Viața noastră. Rutina. Zilele identice, una după alta. Tu mereu obosită după tură, eu blocat într-un job care nu mă mai satisfăcea. Iar apoi a apărut acest proiect nou, și Alexandra…
— Alexandra, repetă Elena numele ca pe ceva toxic. Are un nume frumos.
— Ascultă, începu Mihai, dar Elena ridică mâna să-l oprească.
— Nu. Tu ascultă. Am văzut semnele. Le-am ignorat pentru că am vrut să cred că bărbatul căruia i-am dedicat cincisprezece ani din viața mea nu ar putea să mă trădeze. Dar astăzi, când am uitat să închid telefonul…
Mihai păli vizibil.
— Ai auzit…
— Da. Și apoi am vorbit cu mama ta. Pare că toată lumea știa, cu excepția mea. Câtă vreme, Mihai? De când durează?
El își mușcă buza, evitând contactul vizual.
— Trei luni. Dar este doar…
— Dacă îndrăznești să spui că e doar fizic, jur că voi arunca această farfurie în tine, spuse Elena, simțind cum ceva se rupe în ea. Nici măcar nu ai respectul să îmi spui adevărul, până la capăt.
Se ridică de la masă și se îndreptă spre fereastră. Afară ploaia se transformase într-o furtună violentă, asemănătoare furtunii din sufletul ei.
— Maria te-a așteptat în seara asta, spuse ea încet. Voia să-ți povestească despre antrenament, despre competiția la care vrea să participi. I-am promis că vei fi acolo.
— Și voi fi, răspunse Mihai prompt. Nimic din toate astea nu schimbă faptul că o iubesc pe fiica mea.
Elena se întoarse brusc, ochii ei scânteind de durere și furie.
— Dar schimbă faptul că eu te iubesc pe tine, Mihai. Sau cel puțin pe bărbatul care credeam că ești.
Se lăsă o tăcere grea între ei. În liniștea casei, ticăitul ceasului părea mai puternic ca niciodată, ca un metronom care măsura ultimele momente ale căsniciei lor.
— Ce vrei să fac? întrebă el în cele din urmă, vocea lui o șoaptă îndepărtată.
Elena inspiră adânc.
— Vreau să pleci. Nu în seara asta — nu vreau ca Maria să se trezească și să te găsească plecat. Dar mâine, după ce ea va pleca la școală. Vreau să-ți faci bagajele și să te muți… oriunde vrei tu. Cu Alexandra, la mama ta, nu-mi pasă.
— Și ce îi vom spune Mariei?
— Îi vom spune că ai nevoie de o pauză, că ai mult de lucru și vei locui temporar mai aproape de birou. Îi vom spune că o iubim amândoi și că nimic din toate astea nu e vina ei.
Mihai dădu din cap încet, acceptând.
— Cât timp? întrebă el.
— Cât timp ce?
— Cât timp vrei să plec? E… definitiv?
Elena se uită la fotografia de familie de pe frigider, la zâmbetele lor autentice de atunci, la fețele bronzate și fericite.
— Nu știu, Mihai. Sincer, în acest moment, nu știu dacă voi putea vreodată să te iert sau să am încredere în tine din nou. Dar ce știu sigur este că acum am nevoie de spațiu, de timp să mă gândesc, să respir, să-mi revin. Și Maria are nevoie de stabilitate.
Se îndreptă spre hol, semn că discuția s-a încheiat pentru ea.
— Voi dormi în camera de oaspeți în seara asta. Poți folosi dormitorul nostru… tău.
Mihai rămase la masă, privind în gol farfuria cu mâncare neatinsă, simbolul perfect al relației pe care tocmai o distrusese.
Două luni mai târziu, Elena stătea pe o bancă în parcul unde Maria avea antrenamentul de gimnastică. Aerul primăverii îi mângâia fața, aducând un miros proaspăt de iarbă și flori. Lângă ea, prietena și avocata ei, Ioana, îi întindea un dosar.
— Astea sunt actele finale pentru divorț, spuse Ioana. Tot ce trebuie să faci e să semnezi și le voi depune eu.
Elena luă dosarul, dar nu-l deschise.
— Cum se descurcă Maria? întrebă Ioana, privind spre zona de antrenament unde fetița executa o serie de mișcări grațioase.
— Surprinzător de bine, de fapt. Mihai e foarte prezent, o ia în fiecare weekend, vine la toate spectacolele ei. Cred că e mai atent ca tată acum decât era când locuia cu noi.
Ioana zâmbi ușor.
— Și tu? Cum te descurci?
Elena rămase tăcută pentru un moment, urmărind evoluția fiicei sale.
— Sunt zile bune și zile rele. Unele dimineți când mă trezesc și totul pare un coșmar. Alteori, simt o libertate ciudată. Am început să ies cu colegele după ture, am reluat cursurile de pictură pe care le abandonasem când s-a născut Maria.
— Și Mihai?
— L-am văzut de câteva ori când vine să o ia pe Maria. Arată… diferit. Mai slab, mai serios. Nu mai poartă parfumul acela.
— A încercat să vorbească cu tine? Despre reconciliere?
Elena desfăcu dosarul și privi documentele, numele lor tipărite oficial, declarând sfârșitul unui capitol din viața lor.
— Da. De mai multe ori. Spune că a încheiat relația cu Alexandra, că a fost o greșeală, că ne vrea înapoi pe mine și pe Maria.
— Și tu ce crezi?
Elena ridică privirea spre fiica ei, care tocmai executa o piruetă perfectă. În ultimele săptămâni, zâmbetul Mariei revenise, un zâmbet autentic, nu unul forțat ca în perioada imediat după plecarea lui Mihai.
— Cred că am cincisprezece ani de amintiri cu el, unele dintre cele mai frumoase momente din viața mea. Cred că el este tatăl fiicei mele și întotdeauna va face parte din viața noastră într-un fel sau altul.
Luă un pix și semnă documentele, apoi închise dosarul și i-l înmână Ioanei.
— Dar mai cred că merit mai mult decât un bărbat care m-a trădat. Maria merită mai mult decât să vadă cum mama ei acceptă să fie a doua opțiune pentru cineva.
Ioana strânse dosarul și îmbrățișă scurt prietena ei.
— Ești mai puternică decât credeam, Elena.
— Nu sunt sigură de asta, zâmbi ea trist. Dar încerc să fiu puternică pentru Maria. Și pentru mine.
În timp ce Ioana pleca, Elena rămase pe bancă, privind cum Maria termina antrenamentul și alerga spre ea, cu fața luminată de bucurie. În acel moment, Elena înțelese că, deși drumul înainte va fi plin de provocări, ea și fiica ei vor fi bine. Căci uneori, sfârșitul unei povești este doar începutul uneia noi, poate chiar mai frumoase.
— Mami, ai văzut? Am reușit pirueta perfectă! strigă Maria, aruncându-se în brațele ei.
— Am văzut, scumpo. Ai fost minunată.
Maria o privi cu ochi strălucitori:
— Crezi că într-o zi voi putea participa la Olimpiadă?
Elena o strânse în brațe, simțind pentru prima dată în multe săptămâni un zâmbet autentic pe propriul chip.
— Cred că poți face orice îți propui. Amândouă putem.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.