Pe străzi deja era septembrie, ultima suflare a verii, iar prin facultăți începea forfota obișnuită. Studenții reveneau la ritmul lor: unii se mutau din nou la cămin, alții alergau spre primele cursuri, obosiți încă după vacanță.
Dar nu toți trebuiau să înghită aerul stătut al camerelor de cămin sau să doarmă în paturi suprapuse. Unii aveau norocul să fie din București, ca de exemplu Vadim și Maxim.
Se cunoscuseră din primul an. Aveau aceleași glume, aceleași păreri despre profii plictisitori și același dispreț față de „fraierii” care veneau de la țară.
Nu aveau nevoie de cămin — stăteau acasă, cu părinții. Vadim avea chiar și mașina lui — nu era nouă, dar mergea. Și, cel mai important, era a lui. În facultate, asta însemna statut. Iar pentru ei, statutul era tot.
Mai târziu li s-a alăturat și Radu, băiat de bani gata, arogant de la primele cuvinte. Avea ceasuri scumpe, haine de firmă și un dispreț relaxat față de oricine nu vorbea fluent despre Dubai sau Saint-Tropez.
Într-o seară, plictisiți după ore, stăteau la cafeneaua lor preferată din centru și aruncau priviri critice la trecători.
— Mă, știți pe aia mică, Irina? aia din anul doi? întrebă Maxim.
— Aia care vine mereu cu același rucsac? Cu ochelari și îmbrăcată parcă de la second? zise Radu, râzând.
— Da. Cică-i bursieră. Deșteaptă, dar na… vai de capul ei financiar. Ce-ar fi s-o chemăm la cina aia la restaurantul ăla fancy de la Dorobanți? Să vedem cum se simte o fată ca ea printre pahare de cristal și tartar de somon.
— Fără să-i spunem că e o glumă? doar așa, să râdem? adăugă Vadim cu un zâmbet de complicitate.
— Exact! zise Radu. Facem un story, două… dăm tag „viața la nivel înalt”.
Au pus planul în aplicare. Au invitat-o politicos, ea, timidă, a acceptat, gândindu-se că poate… poate chiar vor să o cunoască. S-a îmbrăcat cu ce avea mai bun. A împrumutat pantofi de la o colegă. S-a aranjat cât a putut. Și-a pus chiar și puțin parfum, unul ieftin, dar elegant.
Restaurantul era luxos. Irina părea pierdută printre fețele de masă apretate și vinurile greu de pronunțat. Cei trei băieți chicoteau pe ascuns, făceau glume subtile la adresa ei, vorbeau prea repede, prea sofisticat. Dar ea zâmbea, răspundea calm, chiar glumea și ea. Ceva nu le ieșea cum au plănuit.
Când a venit nota, Radu s-a ridicat cu un aer teatral.
— Aoleu, băieți, am uitat portofelul. Cine plătește?
— Și eu, zise Vadim. Nu-mi merge aplicația de banking. Maxim?
Maxim râdea deja. — Poate plătește domnișoara bursieră?
Toți trei au izbucnit în râs. Dar Irina nu s-a pierdut. A scos un card și l-a pus pe masă.
— Nu-i problemă, plătesc eu.
S-au oprit. Brusc. Camerierul a luat cardul, l-a trecut prin POS. Aprobat.
— Cum…? întreba Vadim, buimac.
— Voi ați crezut că sunt săracă? Doar pentru că mă îmbrac simplu? Tatăl meu e profesor universitar. Mama e medic. M-au crescut să nu mă laud cu ce avem, ci cu cine sunt eu. Dar voi… nici măcar nu știți cine sunteți fără banii părinților voștri.
Și cu asta, s-a ridicat și a plecat, lăsându-i pe cei trei cu gura căscată, într-un restaurant prea scump pentru lecțiile de viață pe care tocmai le-au primit.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.