— Probabil că el e obosit și îți dă sarcini pe măsura puterilor tale.
Uite, dacă tatăl meu ar fi în viață, aș face tot ce mi-ar spune. Absolut tot, chiar și ceea ce nu știu, nu vreau și nu pot să fac.
— Ce, tatăl tău a murit?
— Da, demult. Toți suntem muritori.
— Vrei să spui că și tatăl meu va muri? — fetița se uită la Ilinca cu un rânjet.
— Nu vreau să te supăr, dar da. Și vei regreta amarnic că nu l-ai ajutat.
— Tatăl meu nu va muri! — fetița se încruntă și își întoarse capul.
Ilinca rămase descumpănită. „Acum această mică mofturoasă se va supăra și va fugi”, se gândi ea.
— Draga mea, toți oamenii mor. Dar mai târziu, când devin bătrâni. Doar dacă nu se îmbolnăvesc.
Fetița oftă.
— Mama era bolnavă. Ea a plecat în cer. Plâng des, pentru că îmi e foarte dor de ea. Îl voi ajuta pe tata, ca să nu moară. Dar pe tine te-au adus aici tot ca să mori?
— Se pare că da.
— Dar de ce? De ce nu ești în spital?
Ilinca oftă, o lacrimă îi alunecă pe obraz. Fetița o privi speriată.
— Ce nemernic! Dinadins, ca să nu te vindeci?
— Se pare că da.
Fetița sări în picioare.
— Acum îl aduc pe tata. Știi cum e tatăl meu? El vindecă tot satul. Doar pe mama nu a putut să o salveze. A spus că pe cei care îi sunt dragi, nu are puterea să-i ajute.
— Cum așa?
Fetița privi spre ușă, apoi spre Ilinca și șopti:
— Tatăl meu e vrăjitor.
Ilinca râse încet.
— Draga mea, nu există vrăjitori.
— Ah, nu există? Dar al tău spunea că tu crezi în ei. Bine, nu te plictisi, am plecat, e destul de mult de alergat până acolo.
— Cum te cheamă?
— Maria.
— Maria, nu-ți e frică de animale?
— Ce animale? În pădurea asta, în afară de arici, nu intră nimeni. — Fetița dispăru la fel de brusc cum apăruse.
Ilinca închise ochii, încercând să se gândească la ceva plăcut…
Ilinca căzu într-un somn adânc, dar a fost trezită de o șoaptă liniștită. Cineva șoptea în apropiere, ca și cum s-ar fi temut să tulbure liniștea cabanei.
— Tată, ea a murit deja? — vocea Mariei era plină de curiozitate copilărească.
— Nu, doar doarme, — răspunse un bărbat, iar vocea lui suna încrezător, ca și cum era obișnuit să ia decizii chiar și în cele mai imprevizibile situații.
— Chiar așa?
Ilinca deschise brusc ochii, inima ei începu să bată mai repede. În semiîntuneric abia putea distinge silueta fetiței care stătea lângă ea.
— Maria, te-ai întors! — expiră Ilinca, apoi își îndreptă privirea spre bărbat. Fața lui era ascunsă în umbră, dar ceva în poziția lui, în mișcările lui vorbea despre forță și încredere.
— Bună ziua, iertați-mă, — spuse ea cu o voce slabă.
— Nu e nimic grav, totul va fi bine, — o liniști bărbatul. — Puteți ieși afară?
Ilinca oftă. Voia să răspundă „nu”, dar cuvintele i se blocară în gât. Corpul ei părea străin, ca și cum nu mai avea control asupra lui.
Bărbatul îi atinse fruntea cu palma, și Ilinca simți o căldură ciudată emanând din mâna lui.
— Veți putea, sunt sigur, — spuse el, și în vocea lui era atâta hotărâre, încât Ilinca îl crezu.
Puterile începeau să revină. Cu sprijinul necunoscutului, făcu câțiva pași, simțind cum picioarele ei își recapătă sprijinul. Lângă cabană era un mijloc de transport ciudat — un hibrid între o motocicletă și o mașină, cu roți enorme și un ataș care părea prea masiv pentru un astfel de vehicul.
Un pas — și în fața ochilor i se întunecă. Ilinca începu să se prăbușească…
În ultima clipă, brațele puternice ale bărbatului o prinseră. Fără efort, o ridică și o așeză în ataș. Ilinca se lăsă în scaunul confortabil, simțind cum o căldură neobișnuită îi cuprinde corpul, în ciuda răcelii serii ce se lăsa.
— Te simți mai bine? întrebă Maria, urcându-se lângă ea și privindu-i fața cu ochi mari și curioși.
— Da, e… ciudat, răspunse Ilinca, surprinsă să constate că vorbea aproape fără efort.
Bărbatul porni motorul, iar vehiculul străbătu pădurea pe cărări pe care Ilinca nu le zărise când fusese adusă de Radu. Cât timp au mers, nu știa. Lumina lunii filtra prin coroanele copacilor, creând umbre dansante.
— Am ajuns, anunță bărbatul după ce opri în fața unei case de piatră, izolată la marginea unui sat pe care Ilinca nu-l recunoștea.
În casă era cald și curat. Pereții erau acoperiți cu plante uscate, flaconașe cu diverse culori și cărți vechi. Un foc ardea în șemineu, iar o pisică neagră se ridică de pe un scaun pentru a le întâmpina.
— Sunt Tudor, se prezentă în sfârșit bărbatul. Ai fost otrăvită.
Ilinca îl privi confuză.
— Otrăvită? Dar cum…?
— Lent, metodic, în doze mici, continuă Tudor, pregătind ceva la o masă plină cu plante și recipiente colorate. Probabil de câteva luni. Medicamentele pe care le-ai luat conțineau arsenic.
Lacrimile Ilincăi se rostogoleau pe obraz.
— Dar de ce? șopti ea. Putea doar să divorțeze.
Tudor zâmbi trist.
— Pentru că divorțul nu i-ar fi adus afacerea ta. Ai semnat vreun document în ultimul timp?
— O procură… spuse Ilinca realizând brusc. Mi-a spus că e pentru administrarea tratamentelor în caz că aș fi inconștientă.
— Era un testament, nu-i așa?
Ilinca încuviință din cap, simțindu-se înșelată și naivă. Tudor îi oferi o ceașcă cu un lichid aromat.
— Bea asta. Va neutraliza otrava. Vei simți efectele imediat.
Și avea dreptate. După doar câteva înghițituri, Ilinca simți cum viața revenea în corpul ei.
Trei zile mai târziu, Ilinca își revenise aproape complet. Stătea pe prispa casei lui Tudor, privind cum Maria se juca cu pisica în curte. Satul părea izolat de lume, dar primitor.
— Mâine te putem duce în oraș, dacă dorești, spuse Tudor, așezându-se lângă ea. Poți merge la poliție.
— Și ce le voi spune? Că soțul meu a vrut să mă omoare lent, otrăvindu-mă, apoi m-a abandonat într-o cabană din pădure? Cine mă va crede?
Tudor îi luă mâna.
— Eu te cred. Și am probe. Am analizat medicamentele din geanta ta.
Ilinca oftă adânc, privind spre pădure.
— Știi, m-am gândit mult. Ce-ar fi dacă… aș dispărea pur și simplu?
— Ce vrei să spui?
— Radu crede că sunt moartă. Sau voi fi curând. Și-a luat ce-și dorea – afacerea mea, banii mei. Dar va trebui să trăiască cu vina pentru tot restul vieții.
Tudor zâmbi ușor.
— Și tu ce vei face?
— Nu știu încă. Poate… începe o viață nouă? Aici nimeni nu mă cunoaște.
În acea seară, Radu își sărbătorea victoria într-un bar de lux din oraș, când telefonul său sună. Era un număr necunoscut.
— Alo? răspunse el iritat.
— Domnule Popescu? Sunt de la paza forestieră. Am găsit documentele soției dumneavoastră într-o cabană părăsită. Era și un bilet… Este ceva ce ar trebui să știți.
Radu simți cum sângele îi înghețase în vene. Un bilet? Ce bilet? El nu lăsase niciun bilet.
— Ce… ce scria pe bilet? întrebă el, glasul începând să-i tremure.
— „Știu totul. Te voi urmări pentru totdeauna.” Și mai era ceva ciudat… urme mari de animal în jurul cabanei. Ca și cum ceva a târât ceva… sau pe cineva.
Telefonul se închise, lăsând un Radu livid, cu paharul tremurând în mână. În aceeași noapte, o siluetă feminină îl urmări până acasă, stând în umbră și zâmbind. Era Ilinca, dar nu așa cum o știa el – slabă și neputincioasă. Ci puternică și hotărâtă.
Lângă ea, Tudor privea calm.
— Ești sigură că doar asta vrei să faci? Să-l sperii?
Ilinca zâmbi și îi luă mâna.
— Deocamdată. Adevărata mea răzbunare va fi să trăiesc fericit, în timp ce el va privi mereu peste umăr, așteptând o fantomă care nu va veni niciodată. Cel puțin… nu așa cum se așteaptă el.
Maria apăru lângă ei, luându-i de mână pe amândoi.
— Putem merge acasă acum? Am obosit.
Ilinca se aplecă și o sărută pe creștet.
— Da, draga mea. Mergem acasă.
Iar casa, realiză Ilinca, putea fi oriunde – atâta timp cât era alături de oameni care o prețuiau cu adevărat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.