„Andrei?” a șoptit ea tremurând. „Chiar ești tu?”
Am rămas nemișcat, încercând să-mi amintesc.
Maria… chipul ei îmi părea vag familiar, dar nu reușeam să fac nicio conexiune concretă.
„Vă confundați,” am început eu, dar ea a scuturat din cap.
„Nu, imposibil. Te-aș recunoaște oriunde.” A inspirat adânc și s-a întors spre Ileana. „Draga mea, te rog, du-te în camera ta pentru câteva minute.”
După ce fetița a plecat, Maria m-a invitat în bucătăria primitoare.
Cu mâini tremurânde, a scos un portofel uzat din geantă și a extras o fotografie îndoită. Mi-a întins-o fără un cuvânt.
În imagine eram eu, cu douăzeci de ani mai tânăr, zâmbind lângă un bărbat care-mi semăna izbitor. Un frate geamăn de care nu știam nimic.
„Soțul meu, Mihai…” a șoptit ea. „Fratele tău. Mi-a spus mereu că ai murit în accidentul din copilărie.”
Lumea mea s-a prăbușit într-o clipă. Amintirile despre accidentul de mașină, orfelinatul, și anii de singurătate au revenit în valuri.
Ceea ce credeam că știu despre viața mea se transformase într-o minciună elaborată.
„De ce ar face asta?” am întrebat, vocea mea abia audibilă.
Ochii Mariei s-au umplut de lacrimi. „Pentru moștenire. Totul.”
În camera alăturată, am auzit pașii ușori ai Ilenei. Noi întrebări începeau să se formeze, dar pentru prima dată în viața mea, simțeam că mă apropii de adevăr.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.