Am stat treaz toată noaptea, cu o pătură pe umeri și o cafea rece în mână, privind calul care păștea liniștit în țarcul improvizat.
Fulger dormea la picioarele mele, tresărind ocazional în somn, probabil visând la aventura lui din ziua precedentă.
Când zorii au început să coloreze cerul, am auzit din nou un motor.
De data aceasta, nu era un camionet roșu, ci o mașină de teren verde, veche, plină de noroi. S-a oprit la poartă și un bărbat în vârstă a coborât. Purta o pălărie uzată și o jachetă care părea mai bătrână decât mine.
„Bună dimineața,” a strigat el, ținându-și mâna streașină la ochi. „Am auzit că ai găsit un cal.”
M-am apropiat de poartă, iar Fulger s-a trezit imediat, alergând înaintea mea, coada bătându-i frenetic.
„De fapt, câinele meu l-a găsit,” am răspuns, arătând spre Fulger. „Dumneata ești proprietarul?”
Bătrânul a clătinat din cap. „Nu, nu. Dar știu al cui e.” A privit spre cal, care ridică capul, atent. „Aparține lui Avram Muntenescu. Un om bun. A murit acum trei zile.”
Fulger s-a apropiat de bătrân, adulmecându-i mâinile.
„Și cum a ajuns calul în pădure?” am întrebat.
Bătrânul și-a scos pălăria. „Avram a fost înmormântat alaltăieri. După slujbă, când toată lumea a plecat, nepotul lui a încercat să vândă calul unui negustor dubios. L-am auzit spunând că ar putea scoate ceva bani din el, deși Avram a specificat în testament că Mihnea—așa îl cheamă pe cal—trebuie să fie îngrijit până la sfârșitul zilelor lui.”
„Deci calul a fugit?” am întrebat.
„Nu chiar. L-am dezlegat eu în timpul nopții. Nu puteam să-l las să ajungă la abator, înțelegi? Calul ăsta l-a purtat pe Avram peste tot timp de cincisprezece ani. Merita mai mult.” Bătrânul a zâmbit ușor. „Dar nu m-am așteptat să ajungă aici. Trebuia să-l găsească nașul lui Avram, care locuiește mai aproape de pădure.”
„Și camionetul roșu de aseară?”
„Nepotul,” a spus bătrânul, privirea întunecându-i-se. „Probabil a urmărit postările de pe rețelele sociale. Dar n-a avut curaj să se dea jos. Știe că nu are acte pentru cal.”
Am deschis poarta și am pășit în afară. Fulger m-a urmat, lipindu-se de piciorul meu.
„Ce se întâmplă acum cu Mihnea?” am întrebat.
Bătrânul și-a trecut degetele prin părul rar. „Nu știu. Nașul lui Avram e prea bătrân ca să aibă grijă de un cal. Eu locuiesc într-un apartament în oraș. Nimeni din familia lui Avram nu-l vrea cu adevărat—doar pentru ce ar putea obține pe el.”
Am privit spre Fulger, care se uita la mine cu ochii aceia mari, plini de speranță, parcă știind exact ce gândeam.
„Avem destul spațiu aici,” am spus încet. „Și Fulger pare să-l placă foarte mult.”
Bătrânul a zâmbit, ridurile adâncindu-i-se în jurul ochilor. „Avram ar fi aprobat. Întotdeauna spunea că un cal știe unde trebuie să meargă.”
Trei zile mai târziu, am terminat de renovat vechiul grajd. Mihnea își găsise deja locul, ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Fulger dormea în fiecare noapte lângă ușa grajdului, gardian autoproclamat.
Camionetul roșu nu a mai revenit niciodată. Dar într-o dimineață, am găsit un plic prins de poartă. Înăuntru era un act de proprietate pentru Mihnea, semnat de Avram Muntenescu, cu data de șase luni în urmă, și o notă simplă scrisă de mână:
„Am știut că într-o zi va trebui să-l lăsăm să plece. Mă bucur că a găsit pe cineva care să-l iubească. Îngrijește-te de el, iar el se va îngriji de tine. Asta-i promisiunea pe care mi-a făcut-o mie, și niciodată nu a dezamăgit.”
Nu am aflat niciodată cine a lăsat plicul. Dar în fiecare dimineață, când ies afară și văd cum Fulger și Mihnea mă întâmpină, unul lătrând de bucurie, celălalt nechezând ușor, mă gândesc la
Avram și la felul în care destinul lucrează în moduri misterioase. Și cum, uneori, cel mai bun prieten al omului știe exact ce avem nevoie, chiar înainte să știm noi înșine.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.