— Roxana, răspunse Adrian cu o notă de mândrie în voce. E asistentă medicală la spitalul unde lucrez. Ne vedem de șase luni.
Cuvintele lui mă loviră ca niște pietre. Șase luni. Jumătate de an în care el venea acasă la mine — nu, nu la mine, ci în apartamentul lui — după ce petrecuse timp cu ea.
Soacra mea — nu, nu era soacra mea, își drese glasul.
— Trebuie să înțelegi, Laura. Roxana este potrivită pentru Adrian. E tânără, educată și… din familia potrivită.
— Din familie potrivită, repetai eu mecanic.
Deodată, totul mi se păru clar. Trecuseră zece ani, dar încă îmi aminteam cum mă privea Maria prima dată când Adrian m-a adus acasă. „Asistentă la magazin? Interesant…”, spusese ea, evaluându-mă din cap până în picioare.
— Cât timp mi-ați dat să plec? întrebai, simțind cum un calm straniu mă cuprinde.
Adrian păru ușor surprins de schimbarea tonului meu.
— O săptămână ar trebui să fie suficient.
— O săptămână, repetai eu. Pentru zece ani de viață.
Maria interveni din nou:
— Ești tânără, Laura, abia ai trecut de treizeci de ani. Poți începe din nou. Ai economii, nu?
Am tăcut, gândindu-mă la contul meu bancar. Nu, nu aveam economii substanțiale. Cum aș fi putut? Tot ce câștigasem investisem în acest apartament, în renovări, în mobilă, în vacanțele noastre.
— Îmi voi lua toate lucrurile, am spus încet.
— Desigur, încuviință Adrian, ca și cum îmi făcea o favoare. Dar mobila rămâne. Tu ai ales-o, dar eu am plătit pentru ea.
Am deschis gura să-i spun că asta era o minciună grosolană, că eu plătisem jumătate din tot, dar apoi am realizat că nu aveam nicio dovadă. Toate facturile erau pe numele lui.
În seara aceea, am stat trează în dormitorul în care dormisem alături de Adrian timp de un deceniu. El alesese să doarmă în camera pentru oaspeți, probabil pentru a evita o confruntare. L-am auzit vorbind la telefon, râzând ușor, probabil cu Roxana.
A doua zi dimineață, am sunat la serviciu și am cerut o săptămână liberă, invocând o urgență familială. Ironic, m-am gândit, că singura urgență familială era că nu aveam, de fapt, o familie.
În loc să încep să împachetez, am făcut ceva ce ar fi trebuit să fac cu mulți ani în urmă: am început să investighez.
Am luat certificatul nostru de „căsătorie” și l-am examinat cu atenție. Într-adevăr, nu era un certificat de căsătorie obișnuit. Era un contract de coabitare, o formalitate administrativă pe care Adrian, un avocat priceput, o prezentase drept altceva. Martori? Da, fuseseră martori — prieteni de-ai lui, care probabil știau întreaga schemă.
Îmi venea să urlu de furie și frustrare. Cum putusem fi atât de naivă? Cum de nu verificasem?
Dar în timp ce stăteam în bucătăria pe care o amenajasem cu atâta grijă, o idee începu să prindă contur. Poate că nu eram căsătoriți legal, dar existau alte legi. Legi care protejau persoanele aflate în relații de lungă durată, chiar și fără acte.
Am luat telefonul și am sunat la un avocat, o veche prietenă de la liceu care acum avea propriul cabinet.
— Diana? Laura sunt. Am nevoie de ajutorul tău.
Trei zile mai târziu, ușa apartamentului se deschise. Adrian intră, oprindu-se brusc când mă văzu stând liniștită în sufragerie, savurând o ceașcă de ceai.
— Credeam că ai început să împachetezi, spuse el, cercetând camera cu privirea.
— Oh, am făcut mult mai mult decât atât, i-am răspuns cu un zâmbet.
I-am întins un teanc de documente. El le luă, fruntea încruntându-i-se pe măsură ce citea.
— Ce e asta?
— Asta, dragul meu nesoț, este o acțiune legală pentru recunoașterea drepturilor mele de concubină de lungă durată. Zece ani, pentru a fi exactă.
Adrian pufni:
— Nu ai nicio șansă.
— Nu? Am toate dovezile că am contribuit substanțial la această gospodărie. Extrase bancare, mărturii ale prietenilor, fotografii, mesaje. Avocatul meu spune că am un caz solid pentru a primi jumătate din valoarea acestui apartament.
Fața lui Adrian se schimbă, devenind mai puțin sigură.
— Și dacă refuz?
— Atunci mergem în instanță. Unde voi prezenta și altă dovadă interesantă.
— Ce dovadă? întrebă el, nervos.
— Dovada că firma de avocatură în care ești partener a fost implicată în câteva cazuri de fraudă fiscală. Cazuri pe care le-am descoperit în timp ce făceam ordine prin documentele tale.
Era un bluf, dar unul convingător. Văzusem suficiente documente dubioase în biroul lui Adrian de-a lungul anilor pentru a face această afirmație credibilă.
Adrian păli vizibil.
— Nu poți dovedi nimic.
— Vrei să riști? Nu doar cariera ta e în joc, ci și reputația firmei. Sunt sigură că partenerii tăi seniori ar fi încântați să afle.
Câteva ore mai târziu, stăteam în fața unui notar, semnând un acord de separare prin care Adrian se angaja să-mi plătească o sumă substanțială — echivalentul a jumătate din valoarea apartamentului — precum și o parte din economiile lor comune. Maria asista, cu buzele strânse și fața palidă.
— Nu o să te iert niciodată pentru asta, șopti ea când Adrian ieși pentru a face un telefon.
Am privit-o direct în ochi:
— Nu am nevoie de iertarea ta, Maria. Nici măcar nu te cunosc cu adevărat.
O săptămână mai târziu, am închiriat un apartament mic, dar luminos, în partea opusă a orașului. Am cumpărat mobilă nouă, am vopsit pereții în culori vibrante pe care știam că Adrian le-ar fi detestat.
Într-o seară, în timp ce aranjam cărțile în biblioteca nouă, telefonul sună. Era un număr necunoscut.
— Alo?
— Laura? Adrian sunt.
Am simțit cum inima mi se strânge, dar vocea mi-a rămas calmă:
— Ce dorești?
Urmă o pauză lungă.
— Vreau să-mi cer scuze.
Am râs scurt:
— Puțin cam târziu, nu crezi?
— Roxana m-a părăsit, spuse el într-un final. A aflat despre… tot.
— Îmi pare rău să aud asta, am răspuns, surprinsă să constat că vorbeam sincer.
— Pot să vin să te văd? Să discutăm?
Am privit în jurul meu, la apartamentul meu nou, la viața mea nouă, construită doar pentru mine.
— Nu, Adrian. Nu poți.
Am închis și am pus telefonul pe masă. Pentru prima dată în zece ani, nu mai eram responsabilă pentru fericirea nimănui în afară de a mea. Și era o senzație minunată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.