— Stai, Yulia… doar o clipă, te rog, — spuse Vadim Sergheevici, tatăl lui Nikita, cu voce joasă.
— Nu am nimic de vorbit cu tine! — i-a răspuns fata, fără să-l privească.
— Știu… și ai tot dreptul să mă urăști. Nu pentru ce a făcut el, ci pentru că am fost orb. Pentru că am fost prost și l-am apărat prea mult, toți anii ăștia…
Yulia s-a oprit. A oftat adânc, dar n-a spus nimic.
— Nu vreau să te opresc din ce ai hotărât. E alegerea ta. Vreau doar să-ți spun că, dacă ai nevoie de sprijin… orice fel de sprijin, eu sunt aici. Nu pentru că vreau să repar ceva. Asta nu se mai poate. Dar poate pot ajuta, cât de puțin.
— De ce? De ce abia acum? Unde ai fost când mă amenința? Când îmi râdeau în față toți golanii ăia? — l-a întrebat, cu lacrimi în ochi.
— Eram ocupat să mă mint. Că nu poate fi așa rău. Că-i doar un băiat… Că o să se cumințească. Dar m-am trezit prea târziu. Nu mai cer iertare. Nu merit.
— Nu. Nu meriți, — a zis Yulia și a trecut mai departe.
A doua zi, împreună cu mama ei, a intrat în cabinet. Doctorița a fost calmă, caldă. A ascultat-o. I-a făcut toate testele și apoi i-a spus:
— Yulia, ești însărcinată în cinci săptămâni. E devreme. Dacă dorești întreruperea, putem programa în câteva zile.
Yulia a dat din cap. Mama ei i-a strâns mâna.
— Vreau… dar aș vrea și o consiliere. Nu vreau să decid din frică.
— Așa e bine. Așa trebuie, — a spus doctorița.
Timpul a trecut. Între timp, procesul lui Nikita a ajuns și la știri locale. Comunitatea era împărțită. Unii îl acuzau, alții credeau că fata a exagerat. Dar dovezile erau clare. Analizele, martorii, totul.
Judecătorul a fost sever:
— Comportamentul inculpatului dovedește premeditare și lipsă totală de empatie. Se condamnă la 9 ani de închisoare cu executare.
În sală, Vadim Sergheevici nu a schițat niciun gest. Doar a oftat. Yulia a simțit un fel de gol. Nu bucurie. Nu ușurare. Doar tăcere.
Câteva luni mai târziu, Yulia a decis să păstreze copilul.
— Nu pot trăi cu ideea că omor ceva nevinovat. Ce a fost cu Nikita… e groaznic. Dar copilul n-are vină. Și nu sunt singură. Am pe mama, pe tata, pe voi toți, — le-a spus ea prietenelor ei.
S-a mutat la bunici, unde era liniște. A continuat școala online. Învăța pentru examene și mergea la control lunar. Bebeluşul creştea. Cu timpul, a simțit că nu mai e doar o victimă. Era mamă. Și simțea ceva ce nu mai simțise de luni întregi — un rost.
A venit și ziua nașterii. A fost greu, dar când l-a ținut în brațe pe micuțul ei, a plâns altfel.
— Să fii altfel decât tatăl tău. Să fii bun, micuțule. Să fii liber.
L-a numit Ilie, după bunicul ei.
Trei ani mai târziu, Yulia era studentă la psihologie. Îi plăcea să înțeleagă oamenii. Să-i ajute. Ilie mergea la grădiniță. Era vesel, cuminte și curios. Semăna cu ea.
Într-o zi, în fața blocului, l-a văzut pe Vadim Sergheevici. Îmbătrânise. Stătea cu o cutie mică în mână.
— Pot? — a întrebat el, arătând spre bancă.
— Nu-l voi lăsa niciodată să te cunoască, dacă asta vrei.
— Știu. Nu e pentru asta. Doar… voiam să-i las ceva. Dacă, vreodată, vrei să-i spui. Dacă nu… arunc-o.
I-a dat cutia. Înăuntru era un ursuleț de pluș și o scrisoare:
Dragă Ilie,
N-ai nicio vină pentru trecutul nostru. Tatăl tău a greșit. Eu am greșit și mai mult. Dar tu ești începutul. Ești ce a răsărit din cenușă. Fii bun. Fii drept. Și iubește-ți mama. E cel mai curajos om pe care-l cunosc.
Un om care a greșit, dar vrea să creadă în ceva bun,
V.S.
Yulia a citit și a oftat.
— Poate, într-o zi, o s-o citească. Nu azi. Nu mâine. Dar poate… — a zis ea, punând cutia în geanta ei.
Vadim a plecat fără un cuvânt.
Ilie a alergat spre ea.
— Mami! Mami, uite ce frunză mare!
Yulia l-a luat în brațe.
— Hai acasă, iubirea mea. Ne așteaptă lumea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.