„Înțelegeți, doamnă,” a continuat notarul, îndreptându-și ochelarii, „tatăl dumneavoastră a specificat foarte clar condițiile în testament.
Apartamentul și colecția de artă vă aparțin în totalitate, dar există o clauză importantă.” Larisa s-a încruntat, simțind cum euforia începea să se risipească.
„Ce fel de clauză?”
„Moștenirea nu poate fi vândută, împărțită sau înstrăinată timp de zece ani de la data decesului testatorului. În această perioadă, trebuie să locuiți personal în apartament cel puțin nouă luni pe an. În caz contrar, întreaga proprietate va fi donată fundației de artă pe care domnul Sokolov a fondat-o.”
Larisa a rămas cu gura căscată. „Adică… nu putem vinde nimic? Nici măcar un tablou?”
„Exact. Inventarul complet al proprietății este documentat și va fi verificat anual. De asemenea, există un administrator desemnat de fundație care va monitoriza respectarea clauzei de rezidență.”
Kiril, soțul Larisei, care stătuse până atunci într-o tăcere entuziastă, nu s-a mai putut abține.
„Dar asta e absurd! Cum rămâne cu banii? Trebuie să fie și niște bani!”
Notarul a deschis un alt dosar. „Da, există un cont bancar. Acesta conține fonduri destinate exclusiv întreținerii apartamentului și conservării colecției. Suma este semnificativă, dar strict limitată la aceste scopuri. Orice cheltuială trebuie aprobată de administratorul desemnat.”
Drumul spre casă a fost tăcut și tensionat. Larisa ținea strâns dosarul cu documentele moștenirii, în timp ce Kiril conducea, strângând volanul până i se albiseră încheieturile.
„Nu înțeleg,” a izbucnit el în cele din urmă. „La ce folosește o avere dacă nu putem face nimic cu ea? Ce fel de om lasă o astfel de moștenire?”
„Un om care nu mă cunoștea,” a răspuns Larisa încet. „Poate că a vrut să mă protejeze. Sau poate că îi pasă mai mult de colecția lui decât de mine.”
Când au ajuns acasă, vestea s-a răspândit rapid în familia lui Kiril. Olga, sora lui, care își dăduse deja demisia de la biroul de contabilitate unde lucra, a fost prima care a sosit, cu ochii strălucind de furie și dezamăgire.
„Cum adică nu putem vinde nimic? Eu mi-am dat demisia! Am spus tuturor că voi deschide propria afacere!”
„Și eu la fel,” a adăugat Kiril, trântind o sticlă de vodcă pe masă. „Am trimis scrisoarea de demisie ieri, imediat după ce am aflat suma.”
Telefonul Larisei a sunat. Era soacra ei, Valentina Petrovna.
„Dragă, tocmai am aflat de la Olga. Ce dezastru! Am renunțat deja la jumătate din orele mele la școală și le-am spus tuturor colegilor că voi călători în jurul lumii!”
Larisa a închis ochii, simțindu-se copleșită. Toată lumea se gândise doar la bani, fără să-i ceară părerea, fără să se consulte cu ea. Iar acum, când planurile lor de îmbogățire rapidă se prăbușiseră, toți o priveau ca pe vinovată.
„Știi ce?” a spus Kiril brusc, turnându-și un pahar de vodcă. „Putem să contestăm testamentul. Să spunem că era nebun sau că te-a abandonat. Un avocat bun ar putea anula condițiile astea absurde.”
„Nu,” a răspuns Larisa ferm. „Nu voi contesta nimic.”
Toți au privit-o șocați.
„Dar de ce?” a întrebat Olga. „E nedrept ce a făcut!”
Larisa s-a ridicat și a luat dosarul.
„Pentru că, spre deosebire de voi toți, eu nu m-am gândit niciodată la banii lui. Și pentru că vreau să văd apartamentul ăsta. Vreau să văd colecția. Vreau să înțeleg cine a fost tatăl meu.”
A doua zi, Larisa a vizitat pentru prima dată apartamentul tatălui său. Era situat într-o clădire veche, elegantă, din centrul orașului. Când administratorul, un bărbat în vârstă pe nume Mihail Andreevici, a deschis ușa masivă, Larisa a rămas fără respirație.
Apartamentul era o capodoperă în sine. Tavane înalte cu mouluri ornamentale, ferestre uriașe care permiteau luminii să inunde încăperile spațioase. Dar adevărata comoară era colecția. Pereții erau acoperiți cu tablouri – peisaje, portrete, naturi statice – toate aranjate cu o precizie care sugera un ochi expert.
„Tatăl dumneavoastră a fost un mare iubitor de artă,” a explicat Mihail Andreevici în timp ce o conducea prin încăperi. „A început să colecționeze în tinerețe, iar în ultimii treizeci de ani, aceasta a fost viața lui.”
„De ce nu m-a contactat niciodată?” a întrebat Larisa, oprindu-se în fața unui portret al unei femei tinere care semăna izbitor cu ea.
Bătrânul administrator a oftat.
„Când v-a abandonat pe dumneavoastră și pe mama dumneavoastră, era un tânăr speriat, fără un ban în buzunar. A plecat în străinătate, a avut noroc în afaceri și s-a îmbogățit. Dar rușinea nu l-a părăsit niciodată. Când a aflat că are cancer terminal, a decis că trebuie să facă ceva pentru fiica pe care nu a cunoscut-o niciodată.”
„Dar de ce aceste condiții?”
„Pentru că v-a văzut, doamnă Larisa. În ultimii doi ani, v-a urmărit de la distanță. V-a văzut cu soțul dumneavoastră, cu soacra, cu cumnata. Și a decis că trebuie să vă protejeze.”
Larisa a simțit un fior rece pe șira spinării.
„Să mă protejeze? De ce?”
„De ei,” a răspuns simplu bătrânul. „Sau poate mai exact, de lăcomia lor. A văzut cum trăiți, cum vă tratează. A văzut cum aleargă după reduceri pentru lucruri pe care nu și le permit, cum vă învinovățesc pentru constrângerile financiare. A decis că nu vrea ca moștenirea lui să dispară în mâinile lor.”
În săptămânile următoare, viața Larisei s-a schimbat dramatic. Kiril și familia lui au trecut printr-o serie de faze – de la furie la negare, apoi la negociere și în cele din urmă la o acceptare amară. Toți au fost nevoiți să-și caute din nou de lucru, cu reputațiile oarecum știrbite după anunțurile premature de bogăție.
Larisa a început să petreacă tot mai mult timp în apartamentul tatălui său. Cu ajutorul lui Mihail Andreevici, a început să învețe despre artă, despre istoria fiecărei piese din colecție. A descoperit jurnalele tatălui său, în care acesta își documenta achizițiile, gândurile, regretele.
Într-o seară, în timp ce răsfoia un album foto vechi, a găsit o fotografie cu tatăl ei ținând în brațe un bebeluș.
„Asta sunt eu?” a întrebat ea, arătându-i fotografia lui Mihail Andreevici.
Bătrânul a zâmbit trist. „Da. A fost acolo, în spital, când v-ați născut. Dar apoi frica și imaturitatea l-au copleșit. A fugit. A fost cel mai mare regret al vieții sale.”
Treptat, Larisa a început să se mute în apartament. Nu pentru că trebuia, conform testamentului, ci pentru că simțea o legătură tot mai puternică cu acest loc, cu amintirea tatălui său. Kiril a refuzat inițial să se mute, preferând să rămână în vechiul lor apartament, dar în cele din urmă, și el a cedat, deși continua să fie amar și nemulțumit.
La șase luni după ce intrase în posesia moștenirii, Larisa stătea în biroul tatălui său, când Mihail Andreevici a intrat cu un plic sigilat.
„Este timpul,” a spus el. „Tatăl dumneavoastră mi-a lăsat instrucțiuni să vă dau această scrisoare după ce veți locui aici cel puțin șase luni.”
Cu mâinile tremurânde, Larisa a deschis plicul și a început să citească:
„Draga mea fiică,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că ai acceptat moștenirea mea și ai început să trăiești în casa mea. Sper că ai descoperit bucuria artei și frumusețea vieții înconjurate de lucruri care au suflet și istorie.
Condițiile testamentului meu nu au fost menite să te pedepsească, ci să te protejeze. Să-ți ofere timp să descoperi cine ești cu adevărat, separate de influențele celor care te văd doar ca pe un mijloc de a-și satisface propriile dorințe.
Există o a doua parte a moștenirii tale, pe care Mihail Andreevici ți-o va dezvălui acum. Este vorba despre un cont bancar în Elveția, care conține suma de trei milioane de euro. Acești bani sunt ai tăi, fără nicio condiție sau restricție.
Folosește-i cum crezi de cuviință. Dacă dorești să-i împărtășești cu soțul tău și familia lui, este alegerea ta. Dacă dorești să pleci și să începi o viață nouă, este de asemenea alegerea ta.
Tot ce îți cer este să te gândești bine la cine merită cu adevărat loialitatea și dragostea ta.
Cu regrete eterne și dragoste tardivă, Tatăl tău, Alexei”
Larisa a lăsat scrisoarea să-i cadă în poală, lacrimile șiroindu-i pe obraji. Mihail Andreevici i-a întins un alt dosar.
„Aici sunt toate detaliile contului și documentele necesare pentru transfer. Decizia este acum a dumneavoastră, doamnă Larisa.”
În acea seară, când Kiril a venit acasă, a găsit-o pe Larisa stând liniștită în salon, privind un tablou care reprezenta o mare furtunoasă, cu un far singuratic în depărtare.
„Unde ai fost toată ziua?” a întrebat el iritat. „Te-am sunat de zece ori.”
„Am avut multe de gândit,” a răspuns ea calm. „Kiril, dacă ai avea trei milioane de euro, ce ai face cu ei?”
El a râs amar. „E o întrebare prostească. Știi bine că nu avem acces la niciun ban.”
„Presupunând că am avea. Ce ai face?”
„Aș cumpăra o casă de vacanță în Spania. Un Porsche. Aș investi în afacerea pe care Olga vrea să o deschidă. Aș trimite-o pe mama în croaziera aceea de lux despre care tot vorbește.”
„Și pentru mine?” a întrebat Larisa încet. „Ce ai face pentru mine?”
Kiril a părut confuz. „Păi, tu ai avea parte de toate astea. Ai trăi cu mine în lux. Ce altceva ai vrea?”
Larisa s-a ridicat, privind pentru ultima dată tabloul cu farul.
„Asta e tot ce trebuia să știu,” a spus ea, îndreptându-se spre dormitor.
A doua zi, când Kiril s-a trezit, a găsit un bilet pe noptieră:
„Am plecat să-mi găsesc propriul far. Nu mă căuta. Apartamentul și colecția rămân sub administrarea lui Mihail Andreevici, conform testamentului. Tu poți locui aici dacă dorești, sau poți pleca. Este alegerea ta. Larisa”
Un an mai târziu, într-un mic oraș de pe coasta Italiei, Larisa stătea pe terasa unei cafenele, privind marea. Lângă ea, pe un șevalet, lucra la un tablou – un autoportret cu un far în fundal. Pe masă era un jurnal deschis, în care scria:
„Astăzi am primit vești de la Mihail Andreevici. Kiril și familia lui au contestat în cele din urmă testamentul, dar fără succes. Au părăsit apartamentul, care acum este deschis publicului ca un mic muzeu de artă, exact cum și-ar fi dorit tata. Mihail spune că e foarte popular printre studenții de la Arte.
Câteodată mă întreb dacă tata a știut cumva ce se va întâmpla. Dacă a știut că moștenirea lui nu va fi doar un apartament și niște tablouri, ci o lecție despre cine sunt și ce vreau cu adevărat de la viață.
Am început să expun propriile mele tablouri în galeria locală. Nu sunt la fel de valoroase ca ale tatălui meu, dar sunt ale mele, create din propria mea experiență și viziune.
Poate că într-o zi voi avea curajul să mă întorc și să vizitez muzeul. Să stau în fața portretului acelei femei care îmi seamănă atât de mult și să înțeleg ce a văzut tata în mine, chiar și de la distanță.
Până atunci, am propria mea lumină de far de urmat.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.